În regatul surzilor timpul curgea greu.

Coroana regelui se topea încet, picătură cu picătură, pe fruntea lui, ca o vină fără sfârșit, un aur ros de propriile porunci.

Nimeni nu mai știa când începuse tăcerea.

Curtenii învățaseră să nu mai zâmbească, de parcă fericirea ar fi fost o crimă veche, pedepsită în fiecare colț al palatului.

Cuvintele lor se împuținaseră, până deveniseră doar gesturi reci.

Florile rămâneau închise în ele însele, ca niște promisiuni uitate.

Petalele cădeau înainte să îndrăznească să atingă lumina, înainte să învețe numele primăverii.

Iar păsările făcuseră liniștea și mai grea, plecând fără zgomot, ca și cum aerul însuși le-ar fi uitat.

Cerul rămăsese, dar gol de cântec.

În curtea interioară, statuile păreau mai vii decât oamenii.

Doar bufonul rămânea viu.

Mergea printre umbre cu pași care nu cereau permisiune.

Jongla cu torțe aprinse, iar din fiecare mișcare se nășteau stele improvizate, care nu cădeau niciodată înapoi.

Scria poezii pe marginile tăcerii, pe ziduri, pe frunze, pe respirația uitată a palatului.

Și cânta la harpă, de parcă sunetul ar fi fost o rană vindecată.

Corzile vibrau ca niște nervi ai unei lumi care își amintea că fusese vie.

El era singurul care auzea —nu ordinele, ci ceea ce rămânea între ele: pauza aceea vie în care adevărul încă respira.

Regele îl urmărea de la distanță, dintr-un tron care nu mai era tron, ci doar o greutate fără rost.

Într-o zi, regele a privit în jos și, pentru prima dată, nu a mai văzut nimic.

Era doar o liniște densă.

Iar în acea liniște, bufonul continua să cânte.

Dar muzica lui nu mai era doar muzică, ci o fărâmă de realitate în care lumea își amintea că poate fi altfel.

Și nimeni nu știa dacă bufonul salvase regatul

sau dacă regatul îl inventase pe el, ca să mai aibă un ultim cântec înainte de sfârșit.